Eu te priveam în ochi cu-atâta disperare

iar tu mă alinai și îți cereai iertare.

Târziu ne-am întâlnit, dar nu mai are sens,
acum doar ne-am găsit și nu avem de-ales.

Nu îți mai cere scuze, hai, vino mai aproape,
sărută-mă pe buze și să uitam de toate.

Doar scoate-ți verigheta, ascunde-o undeva,
prefă-te-n seara asta că ești numai a mea.

Cuprinde-mă la piept, așa, pân-dimineață,
sărută-mă încet pe buze și pe față.

Nu vreau să știu nimic, nimic nu mai contează
și ce-ai putea să-mi zici nu mă înteresează.

Eu știu precis că mine, când ne vom întâlni,
te vei feri de mine și eu mă voi feri.

Nu trebuie cuvinte, cuvintele rânesc,
de mă gândesc la toate, precis că-nnebunesc.

Prea multe să vorbim, nu ar avea folos,
putem să ne iubim, iar restu-i de prisos.

= Constantin Sandic=