Străina 

Pletoasele se uită-n fântâni și clatină cerul
ca pe-o bucurie de lumină depărtându-se-n primăvară.
Te-aș recunoaște după arcadele ochilor și după lenile părului.
Îți sărut prefigurările coapsei
și aburii muzicali din preajma umerilor
și sânii – calde basoreliefuri.
Nu știu cum arăți, vei fi fost călătoarea
rezemată de canaturile unei ferestre de tren
sau adolescenta cu brațe bizare din gara Predeal
care pipăia cu sfială obrajii munților,
spunându-le ceva.

Și iată, vii la fereastră
odată cu sentimentele de porțelan ale ploilor,
te-nalți pe vârfuri, dezmierzi ozonul
și-o liniște chirilică urcă până la frunțile câinilor
care au înnebunit în balade.

                     =Ion Caraion=