Si ratacesc,din nou fara speranta,

de nu ar fi acasa steaua ta,

iubirea mea,alerg din casa-n casa,

probabil,linga una,voi cadea.

Era acasa toamna pretutindeni,

c-as fi putut,batran,sa ma retrag

si sa adorm pazit atent de tine

si sa-nteleg ca inca-ti mai sunt drag.

Dar haituit de propria-mi simtire

si de senzatia ca sunt batran,

nu mai ajung,iubita mea,acasa,

si-mi sprijin moartea pe un stog de fan.

Si te iubesc,aproape fara sansa,

si toamna face zdrente osul meu,

prin ceata,care nu se mai sfarseste,

inaintez,spre risipire,greu.

Pustiul varstei,tragica ruina,

ma izgoneste dintre intelepti

si nu stiu unde merg,in orice clipa,

si nu stiu daca tu ma mai astepti.

Voiam sa-ti spun atat,in toiul noptii,

orice s-ar intampla nedeslusit,

sa stii ca-n rataciri mi-ai fost criteriul,

sa stii ca,in dezastru,te-am iubit.

E toamna cat razboaiele si vine

un ultim cataclism pe continent,

si te iubesc,sub prabusirea varstei,

si toamna-si striga semnul iminent.

Sunt casele gatite pentru toamna,

asa cum nu e casa mea si-a ta,

eu ratacesc,mereu,din poarta-n poarta,

probabil,linga una,voi cadea.

                                       =ADRIAN PAUNESCU=